Beatrice

Drumul prăfuit se întrezărea prin norul galben care plutea deasupra lui ca în parodia unui thriler. Deşi nu se mai auzea nimic îţi puteai da uşor seama că cineva trecuse pe acolo în mare viteză. Umrăream cum totul se aşază la loc, leneş iar contururile „aleii” devenau din ce în ce mai clare. Aşa spuneau oamenii de la vie drumurilor de căruţă formate din două şine lungi şi strâmbe, care se pierdeau în depărtare. Alei. Trecuse un Mercedes cu număr de Bucureşti.
Nu ai să înţelegi niciodată pe fata cu ochii migdalaţi, care apare cu hainele ei frumoase, la prispa cu modele de ghips, la cerdacul oribil al casei veterinarului.
Poarta de la intrarea în curte, de la bunica, deja prea scundă pentru noi doi, era reprezentarea ludică a unei porţi de fotbal, iar mingea era în mod intenţionat dezumflată ca să nu sară prea tare. Aveam experienţă. În alte veri, când eram mai mici, pierduserăm o mulţime de mingii noi, în curtea vecinului. Un entuziasm de cupă mondială... şut... şi, vecinul fericit, cu un cosor mare, ne găurea mingea. „V-am spus că dac-o mai daţi în curte o tai. Hahaha!” Nu pricepeam ce poftă nebună trebuie să ai să tai o minge. Dar părea fericit.
Noi doi, vărul meu şi cu mine, transpiraţi, plini de praf, ne căzneam să ne driblăm. Unul pe celălalt. Eu eram mereu Van Basten şi el... Hagi, pentru că... era mai mare decât mine cu un an.
Şi în momentul ăla, apărea chinezoaica. Gol! Zicea vărul. La ce se referă. A! Da a căştigat. Partida asta era în prelungiri. Dar ce noroc. Cu prelungirile. Apăruse. Era mult prea frumoasă pentru peisaj. Dar parcă şi el, peisajul, de ruşine începea să se schimbe. Să se transfigureze aş spune. Dar nu cunoşteam atunci cuvântul. Respiraţia s-a oprit şi Valentin roşu, (El avea oricum pielea mai roşie decât a mea, aşa că acum era de un roşu aprins), cu mingea în mână, a apucat să exclame ceva: Ăăăăîîî! (era moldovean) Să fugim! Şi am intrat fuga în casă, doi mucoşi, fără să fi apucat măcar să o salutăm. De ce am fugit? Cine ştie? Golul de aur avusese deja loc! Nu-mi stătea mintea decât la ochii ăia ciudaţi. Chiar că erau de chinezoaică. Şi din când în când. aşa din senin, prin mijlocul vreunei zile de vară, mi se oprea aşa ceva în piept şi, până nu oftam nu îmi trecea de loc durerea. De atunci au început ca toate meciurile de fotbal să se termine cu înfrângerea melancolică şi eroică a Olandei. În frunte cu Van Basten.
Până când, într-o zi în care era mult prea cald ne-am hotărât. Te duci tu! Mi-a spus vărul şi, aşa cum nu-mi plăcuse să fiu Van Basten, trebuia să vorbesc acum cu ciudata, cu extraterestra, cu frumoasa, a cărei glas încă nu-l cunoşteam, al cărei pas îmi închipuiam că aparţine unei zâne. Şi, pe un alt drum prăfuit, cel dintre casele satului nostru devenit în căldura aceea magic. M-am apropiat şi am salutat-o, sau am încercat un amestec între bună-ce-mai-faci-salut. Care a ieşit, fireşte, ca orice amestec: „Salucemaibunfaci”. Ea, de o dârzenie de chinezoaică, mergea înainte. Eu, crezând că aşa se cade, cum face ea, mergeam şi eu. Şi... dacă mergea din ce în ce mai repede mă ţineam după ea, încercând să încheg o discuţie. Ce adică eu nu puteam să merg la fel de repede? Nici nu a văzut ce muşchi la picioare... ca văr-miu? Deşi e puternic şi el. Dar eu am fibră. Mi-a spus tata când zisese o mătuşă că-s prea slab. Şi, ca să nu deviem de la subiect. Beatrice, aşa o chema, mărturisesc că nu mai auzisem în viaţa mea numele acesta, m-a întrebat dacă nu aş putea să nu mă mai ţin după ea. Atunci s-a produs minunea. Zece îngeri din nouă ceruri şi din ăl mai negru lăcaş, să fi alcătuit un cor mixt, şi tot nu ar fi izbutit să atingă armonia aceea: glasul lui Beatrice. Glasul pentru care ai alerga-n infern sau te-ai arunca în mare ca la cântecul sirenelor. Ce mi-a spus? Adică să dispar de lângă ea, am înţeles abia târziu, când am coborât de acolo de unde mă înălţase glasul. Glasul lui Beatrice!
Vărul, care pândise hoţeşte după un tufiş, şi care văzuse totul dar fusese prea departe ca să şi audă, m-a întâmpinat când în final am priceput şi am lăsat pe biata fată în pace. O lumină jucăuşă părea să izvorască din mine, ochii îmi erau blajini ca ai unui iluminat indian, iar zâmbetul era al unui om transfigurat în urma unei renaşteri spirituale. Cu acel zâmbet imens şi, fireşte, imbecil, m-am dus înapoi la tufişul vărului. „Ce-a zis? Ce-a zis?”. Mă simţeam prea sugrumat de emoţie ca să pot articula. Ce glas mai poate fi auzit după glasul îngerului? Totuşi am îngăimat ceva cu gâtul ţeapăn şi cu un fluture mare zbătându-mi-se-n piept. „A zis să o las în pace.” „Şi?””Şi-am lăsat-o.” „Atât?” Ultimul răspuns fu aproape în extaz: „Da”.
Drumul prăfuit lăsa toamna să-i acopere marginile. Pe „alee” trecuse şi ea o dată. Era într-o maşină. O maşină străină cu număr de Bucureşti. Era din Bucureşti. Toată lumea o fi acolo ca ea? Imposibil. Doar am văzut Bucureştiul de atâtea ori la televizor. Nu. Nu există. Nu va fi niciodată nimeni ca ea. Bunica parc-ar fi ştiut. Ne-a zis aşa o dată din senin. „Mândra aia a lui nea Radu a plecat cică la Bucureşti. Se pregăteşte pentru şcoală”. Şi eu trebuia să mă duc la şcoală. Dar mai erau aproape trei săptămâni! Un vid imens m-a lăsat singur cu câmpul pustiu. Între vii acolo, unde îmi plăcea înainte să stau întins pe iarbă, acum mi-era urât. Şi vântul devenise nesuferit. Vânt de toamnă, rece. Iarba îşi arăta impudică tulpinile înfipte în pământ, tot aplecându-se. Şi praful fin intra în ochi. Vroiam acasă. La Ploieşti. Ea spusese că se plictiseşte aici. Câte aş fi putut să-i arăt. Normal că o plictiseau boccii ăştia din jur. Dar eu... eu pe dinăuntru semănam cu ea. Şi ea nu ştia. Nu ştiuse. Şi se întorsese la îngâmfaţii ei de colegi.
În ultimele zile înainte de plecare am jucat din nou finala România-Olanda. Am jucat aprig, aproape cu lacrimi în ochi, privind fără să vreau, cu coada ochiului către prispa casei lui nea Radu. Olanda a învins. România a plecat acasă înfrântă ca o proastă. Van Basten, cu suflet patriot de român, s-a trântit transpirat pe teren, la sfârşitul jocului, un Ahile străpuns în călcâiul din inimă, gusta victoria. Valentin se uită şi el către locul gol al lui Beatrice. Apoi la mine, care stăteam întins cam pe mijlocul uliţei, cu capul pe minge. Avea lacrimi în glas. Ea plecase, România pierduse, peste câteva zile plecam şi eu şi rămânea cu boccii lui de pe uliţă care habar nu aveau să se joace frumos. Ce ştiau ei ce înseamnă emoţia unei cupe mondiale.
Beatrice. Dacă prin absurd vei citi vreodată... „Salucemaibunfaci!?!”