Nu lua niminic in serios. Caragiale avea dreptate. Numai prostul e serios. Sunt versurile unui individ atat de singur incat nici macar cu el nu mai e, dar care se amuza. Teribil monser.

Exista creiere doar pentru pane.

(blogui-m-as si n-am cui). Mofturi!

duminică, 8 iunie 2008

Si atunci Maricica s-a apucat sa scrie ceva mai sentimental. De exemplu despre iubire. Stia ea ceva. Si-a facut si un blog si a scris la o revista pe internet, unde oamenii publicau povestiri despre iubire si poezii. Tot despre iubire. Totul despre iubire. Si toti scriau. Si Maricica prinsese gustul. Si in fiecare seara ajunsese sa nu mai poata adormi pana cand nu visa putin in spatiul acela virtual in care, virtual, era scriitoare si, virtual iubea. Evident multimea adoratorilor-artisti de pe site ajunsese in delir. Pana tastaturica sau mouso-monitorica a Maricicai, era o pana-condei, de neegalat.
Totul a inceput insa cand un domn, Maricel pe nume, s-a hotarat sa scrie. A publicat la aceeasi revista si a avut un succes absolut iesit din comun. Oamenii comentau simultan si favorabil scrierile sale, cu mult entuziasm. Se bloca site-ul, se blocau calculatoarele, pica internetul, ceilalti incetau sa mai scrie. Nu aveau timp decat sa citeasca, sa inghita, sa hapaie in disperare minunatele texte ale lui Maricel. O singura ciudatenie avea Marcel. O anunta mereu pe Maricica ca o sa i-o traga cat de curand. Ciudat, pentru ca altminter Maricel era extrem de sobru. Nu scria decat despre moarte, despre mizerie si despre oameni tristi care faceau din tristetea lor o lume estetica plina de culori de toamna. Desigur, desigur, nimeni nu indraznea sa-l intrebe ce are cu Maricica si in definitiv de ce este atat de vulgar. Unii se gandeau ca poate o fi fost invidios pe succesul fetei. Dar era imposibil. La calibrul lui, un scriitor adevarat, in toata puterea cuvantului... poate ii place de Maricica. Dar asa vorbesti cu o femeie... ? Un asa scriitor? sa se preteze la...
Nimeni nu a aflat aceasta taina. Si cel mai ciudat a fost ca cei doi, care scriau in fiecare seara, si se intreceau in metafore si in imagini, au incetat brusc sa scrie. In acelasi timp. Nimeni nu a mai auzit de ei, pe internet desigur. La cererea membrilor site-ului, si a altor navigatori s-a lansat un apel catre oricine ar fi dat de urma celor doi. Voiau sa stie macar daca mai sunt in viata si daca mai scriu. Daca si-au schimbat crezul artistic. Dupa multe cautari un mesaj anonim a aparut in sfarsit pe acelasi site. Desi scriitorul spusese despre el ca este anonim, si refuzase orice identificare, cuvintele spuse au avut un efect extraordinar: A spus: Marcel, acum am inteles. teiubesc!.... Si atat. Pentru toti era clar. Nu putea fi decat Marcela, vorbind despre mesajulpe care Marcel i-l tot trimisese in trecut. Emotionant! Cei doi au intrat in legenda si acum cand pe strada sau in autobuz, oamenii aud celebra replica a lui Marcel, parafrazata poate fara s-o stie, de vreun vagabont de rand, o lacrima fugara se poate zari in ochii calatorilor.

luni, 7 aprilie 2008

În linişte

Păşesc în linişte în urma ta
Îţi ador fiecare mişcare
Închinând sacrificiul lucrului
Ce se poate mişca în mine
În urma ta şi în mine
Ca o umbră care se naşte afară
Din luminarea înăuntrului.
Taina paşilor mei?
Nu o înţeleg. Dar o urmez.
Cu credinţă.
Aşa cum umbra te respectă umilă
Într-un colţ al jurului tău
De care uiţi mereu.

Eu tânjesc
Să fiu întunericul umbrei
Uitate mereu într-un colţ
Din viaţa ta.

duminică, 30 martie 2008

Beatrice

Drumul prăfuit se întrezărea prin norul galben care plutea deasupra lui ca în parodia unui thriler. Deşi nu se mai auzea nimic îţi puteai da uşor seama că cineva trecuse pe acolo în mare viteză. Umrăream cum totul se aşază la loc, leneş iar contururile „aleii” devenau din ce în ce mai clare. Aşa spuneau oamenii de la vie drumurilor de căruţă formate din două şine lungi şi strâmbe, care se pierdeau în depărtare. Alei. Trecuse un Mercedes cu număr de Bucureşti.
Nu ai să înţelegi niciodată pe fata cu ochii migdalaţi, care apare cu hainele ei frumoase, la prispa cu modele de ghips, la cerdacul oribil al casei veterinarului.
Poarta de la intrarea în curte, de la bunica, deja prea scundă pentru noi doi, era reprezentarea ludică a unei porţi de fotbal, iar mingea era în mod intenţionat dezumflată ca să nu sară prea tare. Aveam experienţă. În alte veri, când eram mai mici, pierduserăm o mulţime de mingii noi, în curtea vecinului. Un entuziasm de cupă mondială... şut... şi, vecinul fericit, cu un cosor mare, ne găurea mingea. „V-am spus că dac-o mai daţi în curte o tai. Hahaha!” Nu pricepeam ce poftă nebună trebuie să ai să tai o minge. Dar părea fericit.
Noi doi, vărul meu şi cu mine, transpiraţi, plini de praf, ne căzneam să ne driblăm. Unul pe celălalt. Eu eram mereu Van Basten şi el... Hagi, pentru că... era mai mare decât mine cu un an.
Şi în momentul ăla, apărea chinezoaica. Gol! Zicea vărul. La ce se referă. A! Da a căştigat. Partida asta era în prelungiri. Dar ce noroc. Cu prelungirile. Apăruse. Era mult prea frumoasă pentru peisaj. Dar parcă şi el, peisajul, de ruşine începea să se schimbe. Să se transfigureze aş spune. Dar nu cunoşteam atunci cuvântul. Respiraţia s-a oprit şi Valentin roşu, (El avea oricum pielea mai roşie decât a mea, aşa că acum era de un roşu aprins), cu mingea în mână, a apucat să exclame ceva: Ăăăăîîî! (era moldovean) Să fugim! Şi am intrat fuga în casă, doi mucoşi, fără să fi apucat măcar să o salutăm. De ce am fugit? Cine ştie? Golul de aur avusese deja loc! Nu-mi stătea mintea decât la ochii ăia ciudaţi. Chiar că erau de chinezoaică. Şi din când în când. aşa din senin, prin mijlocul vreunei zile de vară, mi se oprea aşa ceva în piept şi, până nu oftam nu îmi trecea de loc durerea. De atunci au început ca toate meciurile de fotbal să se termine cu înfrângerea melancolică şi eroică a Olandei. În frunte cu Van Basten.
Până când, într-o zi în care era mult prea cald ne-am hotărât. Te duci tu! Mi-a spus vărul şi, aşa cum nu-mi plăcuse să fiu Van Basten, trebuia să vorbesc acum cu ciudata, cu extraterestra, cu frumoasa, a cărei glas încă nu-l cunoşteam, al cărei pas îmi închipuiam că aparţine unei zâne. Şi, pe un alt drum prăfuit, cel dintre casele satului nostru devenit în căldura aceea magic. M-am apropiat şi am salutat-o, sau am încercat un amestec între bună-ce-mai-faci-salut. Care a ieşit, fireşte, ca orice amestec: „Salucemaibunfaci”. Ea, de o dârzenie de chinezoaică, mergea înainte. Eu, crezând că aşa se cade, cum face ea, mergeam şi eu. Şi... dacă mergea din ce în ce mai repede mă ţineam după ea, încercând să încheg o discuţie. Ce adică eu nu puteam să merg la fel de repede? Nici nu a văzut ce muşchi la picioare... ca văr-miu? Deşi e puternic şi el. Dar eu am fibră. Mi-a spus tata când zisese o mătuşă că-s prea slab. Şi, ca să nu deviem de la subiect. Beatrice, aşa o chema, mărturisesc că nu mai auzisem în viaţa mea numele acesta, m-a întrebat dacă nu aş putea să nu mă mai ţin după ea. Atunci s-a produs minunea. Zece îngeri din nouă ceruri şi din ăl mai negru lăcaş, să fi alcătuit un cor mixt, şi tot nu ar fi izbutit să atingă armonia aceea: glasul lui Beatrice. Glasul pentru care ai alerga-n infern sau te-ai arunca în mare ca la cântecul sirenelor. Ce mi-a spus? Adică să dispar de lângă ea, am înţeles abia târziu, când am coborât de acolo de unde mă înălţase glasul. Glasul lui Beatrice!
Vărul, care pândise hoţeşte după un tufiş, şi care văzuse totul dar fusese prea departe ca să şi audă, m-a întâmpinat când în final am priceput şi am lăsat pe biata fată în pace. O lumină jucăuşă părea să izvorască din mine, ochii îmi erau blajini ca ai unui iluminat indian, iar zâmbetul era al unui om transfigurat în urma unei renaşteri spirituale. Cu acel zâmbet imens şi, fireşte, imbecil, m-am dus înapoi la tufişul vărului. „Ce-a zis? Ce-a zis?”. Mă simţeam prea sugrumat de emoţie ca să pot articula. Ce glas mai poate fi auzit după glasul îngerului? Totuşi am îngăimat ceva cu gâtul ţeapăn şi cu un fluture mare zbătându-mi-se-n piept. „A zis să o las în pace.” „Şi?””Şi-am lăsat-o.” „Atât?” Ultimul răspuns fu aproape în extaz: „Da”.
Drumul prăfuit lăsa toamna să-i acopere marginile. Pe „alee” trecuse şi ea o dată. Era într-o maşină. O maşină străină cu număr de Bucureşti. Era din Bucureşti. Toată lumea o fi acolo ca ea? Imposibil. Doar am văzut Bucureştiul de atâtea ori la televizor. Nu. Nu există. Nu va fi niciodată nimeni ca ea. Bunica parc-ar fi ştiut. Ne-a zis aşa o dată din senin. „Mândra aia a lui nea Radu a plecat cică la Bucureşti. Se pregăteşte pentru şcoală”. Şi eu trebuia să mă duc la şcoală. Dar mai erau aproape trei săptămâni! Un vid imens m-a lăsat singur cu câmpul pustiu. Între vii acolo, unde îmi plăcea înainte să stau întins pe iarbă, acum mi-era urât. Şi vântul devenise nesuferit. Vânt de toamnă, rece. Iarba îşi arăta impudică tulpinile înfipte în pământ, tot aplecându-se. Şi praful fin intra în ochi. Vroiam acasă. La Ploieşti. Ea spusese că se plictiseşte aici. Câte aş fi putut să-i arăt. Normal că o plictiseau boccii ăştia din jur. Dar eu... eu pe dinăuntru semănam cu ea. Şi ea nu ştia. Nu ştiuse. Şi se întorsese la îngâmfaţii ei de colegi.
În ultimele zile înainte de plecare am jucat din nou finala România-Olanda. Am jucat aprig, aproape cu lacrimi în ochi, privind fără să vreau, cu coada ochiului către prispa casei lui nea Radu. Olanda a învins. România a plecat acasă înfrântă ca o proastă. Van Basten, cu suflet patriot de român, s-a trântit transpirat pe teren, la sfârşitul jocului, un Ahile străpuns în călcâiul din inimă, gusta victoria. Valentin se uită şi el către locul gol al lui Beatrice. Apoi la mine, care stăteam întins cam pe mijlocul uliţei, cu capul pe minge. Avea lacrimi în glas. Ea plecase, România pierduse, peste câteva zile plecam şi eu şi rămânea cu boccii lui de pe uliţă care habar nu aveau să se joace frumos. Ce ştiau ei ce înseamnă emoţia unei cupe mondiale.
Beatrice. Dacă prin absurd vei citi vreodată... „Salucemaibunfaci!?!”

joi, 28 februarie 2008

În spatele cortinei

Zâmbetele de sub fard au dispărut
Zgomotul tuturor paşilor şi-a pierdut ultimul ecou.
Acum e linişte.
Şi scena e goală
Spectacolul nu se mai joacă.
Actorii au îmbătrânit.
Unii au murit, credeau
Când au venit că vor urca pe marile scene.
Dar nu au făcut decât repetiţii.
Niciodată în serios.
Întotdeauna în spatele cortinei
Ca să nu vadă
Spătarele goale ale scaunelor
Ca nişte pietre de mormânt.
Îşi ştiau rolurile aşa de bine, că nici acasă când se duceau
Nu mai erau ei.
Unul era amorez,
Alta adulterină.
Unul, un împărat în declin
Altul declinul însuşi.
Genii, nebuni, ...
Un băiat, s-a sinucis odată pe scenă
Şi apoi n-a mai trăit.
Aşa de bine îşi învăţase rolul.
De mâine încep alte repetiţii
Şi câţiva actori tineri sunt convinşi
Că vor juca pe marile scene.
Dac-ar şti...

marți, 26 februarie 2008

Dacă (poezie cu amor)

Daca aş privi odată în ochii tăi
Şi tu mi-ai mângâia cu gene privirea
Dacă te-aş lua-ntr-o doară de mână
Şi aş... alerga cu tine aiurea
Dacă acolo, aiurea
Unde-am ajunge
M-ai săruta de trei ori
Cu sabia ucigtatoare
A gurii tale,
Pe umeriu şi pe frunte,
Ca pe cavaleri
Daca atunci voi rasturna cu iubirea ta
Un munte, ca profetul care a crezut,
Dacă-mi vei spune o singură dată
Numele şoptit
Chemat
Dacă...
Dacă măcar un gând
Din toate astea te-ar face să zâmbeşti
N-aş mai scrie nimic vreodata, începând cu dacă.
Dă-mi mâna! Ai un fluture în palmă!
La oglindă

În faţa mea încerc să exist.
Şi o fac speriindu-mă atât de des
De noua încântare a oglinzii.
Fiecare descoperire e un cer nou.
Nu aş căuta niciodată să văd
Din ce e făcută oglinda.
Prea e fascinant chipul de acolo.
Să ne privim în oglindă cu atenţie.
Şi cu pseudo-narcisism.
Poate învăţăm să iubim.
Chiar dacă doar iubim iubirea.
Ca o oglindă, care oglindeşte totul
Dar pe ea nu se poate niciodată oglindi.
Să vezi atunci cât e de greu
Ca în faţa ta, cu neruşinare,
Să încerci să exişti.
Perfid, pas cu pas.
Daa, uite-mă-s!
Mă recunosc.
Şi cu stupoare descoperi
Desigur, prea târziu,
Că ochiul de sticlă prin care credeai,
Sperai că te priveşti,
Nu era o oglindă. Te-ai păcălit.
Era doar o fereastră.








De la început

Şi-atunci
Atunci când acum
Va fi de nerecunoscut
Când marea va curge
Ca de la început
Când lumea
Va gânguri demonic
În aşteptarea... primului păcat
Vei veni tu
C-un şarpe însetat
Dansând pe după gât
Pe după gât de lut
Din lutul neînceput
Din mărul negustat
Iar atunci, eu voi plânge, copil împieliţat,
Şi-ţi voi muşca
De-acolo,
De la-nceput.

joi, 21 februarie 2008

Cea mai corectă poezie
Despre mine,
Cu mine
Autoportret,
Ar trebui să fie, o pagină goală
Şi adâncă
Ca o groapă.
Iat-o
Autoportret