Urcăm căzând

Urcăm căzând
Uităm urcând,
Că pe pământ,
Nu-i cer, ci vânt
Şi vântul trece
Şi se schimbă
Uităm că-n vânt
Totul preschimbă
Şi nori şi cânt
Şi visul blând
Al oamenilor
Pe pământ

Şi privim reci
În albii seci
De vânt uscatele poteci
Cum umblă lung
Şi-ngust prin prund
Mânate doar
De-un singur gând
Să urce
Tot aşa
Căzând,
Uitând mereu că
Totu-i vânt
Şi cerul lor e
sub pământ



Un semn

...şi mi-a venit să-ntreb,
Să strig, să ţip:
Ce linişte-i în cer
Şi-aici sub el...
Nimic!
S-a stins lumina
Ce-mbăta pe zei
Şi adorăm aici, pe veci
Scântei!

E-o foamete de zarvă
În cetate.
Şi ne-adunăm pe ziduri,
Să privim în noapte,
Cum îngerii adună
rugăciuni din şoapte,
cum oamenii rostesc spre cer
cuvinte moarte.

Şi ne e teamă să citim în stele
Că le vedem mereu plângând
de vise rele.
Şi ne-amăgim c-un gând hoinar
Şi fără-ndemn
Că vom găsi de sus
Sau din pământ
Vreun semn.