Cu timpul prin mine

Timpul se scurge plăpând printre mine
I-aud doar foşnetul glasului-gând
Târându-se-n umbră , privirea-ntorcând
Ca recile-n sânge jivine.

Îi stau înainte cu trupul vibrând
Întors mă priveşte, închis către sine
Şi moartea aleargă prin negrele-i vine
Îi stau şi-l privesc aiurând.

Imprecizie

S-a îndoit aripa unui gând
Ce se pregătea de alte zări
Şi ochiul a fost silit astfel
Să se întoarcă în mocirla
Timpului dat.

Ce durere ochiului,
Privindu-se privind
În imperturbabilă, greţoasă enervare.
O mocirlă, ştie despre ea
Că e.

O aripă nouă a tăcerii
A sosit să spulbere vechiul gând
Şi-un bocet prelung
Prevesteşte trist
Un nou început.

De ziua mea

Azi se-aud clipele cum merg tiptil,
Pândesc în penumbră să vadă-nceputul
Se-ascund de lumină pândind la trecutul
De vreme, pe drum, cu miros de copil.

Azi clipele râd, adunându-se toate,
Mi-adună din basme un cântec de ceas
Din clipa cea lungă, o clipă popas.
Azi clipele râd şi vorbesc despre moarte.

O lumina

Lumina apei exista pentru ca
cerul exista ca sa o lumineze
pentru ca el este luminat
ca sa existe, pentru ca
tu esti
ca ele... sa fie
macar o data
luminate
cuiva.


Acolo...

Am fost acolo
atunci cand am stiut...
atunci cand ceea ce am stiut
nu am putut spune nimanui
pentru ca nu aveam cuvant
nici gand
atunci cand, pentru prima oara, am plans
cu altceva
decat cu lacrimi.


A clipi

Secundele nu exista.
Sunt doar o inventie a omului-timp
care a sperat ca numaratoarea se va opri
ca va putea macar o data sa spuna:
Opreste-te clipa.
Dar timpul s-a razbunat
si secundele nu au vrut sa-i recunoasca
nicio clipa
vreo clipa.

Urcăm căzând

Urcăm căzând
Uităm urcând,
Că pe pământ,
Nu-i cer, ci vânt
Şi vântul trece
Şi se schimbă
Uităm că-n vânt
Totul preschimbă
Şi nori şi cânt
Şi visul blând
Al oamenilor
Pe pământ

Şi privim reci
În albii seci
De vânt uscatele poteci
Cum umblă lung
Şi-ngust prin prund
Mânate doar
De-un singur gând
Să urce
Tot aşa
Căzând,
Uitând mereu că
Totu-i vânt
Şi cerul lor e
sub pământ



Un semn

...şi mi-a venit să-ntreb,
Să strig, să ţip:
Ce linişte-i în cer
Şi-aici sub el...
Nimic!
S-a stins lumina
Ce-mbăta pe zei
Şi adorăm aici, pe veci
Scântei!

E-o foamete de zarvă
În cetate.
Şi ne-adunăm pe ziduri,
Să privim în noapte,
Cum îngerii adună
rugăciuni din şoapte,
cum oamenii rostesc spre cer
cuvinte moarte.

Şi ne e teamă să citim în stele
Că le vedem mereu plângând
de vise rele.
Şi ne-amăgim c-un gând hoinar
Şi fără-ndemn
Că vom găsi de sus
Sau din pământ
Vreun semn.

Finalurile. Singurele care au ceva grandios. Numai ele conţin o ruptură, o despărţire, un regret şi o speranţă. Trebuie să fii foarte puternic să suporţi finalurile. Să simţi aproape în tine cum ceasul merge invers. Dacă cineva ar avea percepţia asta de la naştere ar fi un monstru. Poate ăsta e urmaşul omului. Prădătorul lui. Omul care nu percepe timpul decât ca pe o curgere înapoi. Deşi s-a scris atâta despre asta nimeni nu trăieşte clipele regresiv. Pentru că dac-ar fi fost aşa, nimeni n-ar fi ştiut ce înseamnă un început. Ar fi fost numai finaluri continue, mai lungi sau mai scurte, mai frumoase sau mai monotone.